Gili Air. Un Paradis al plajelor cu nisip alb, apa perfecta de snorkeling, muzica reggae, viata de noapte activa si liniste pe durata zilei.

O insula fara masini pe care o parcurgi in 30 minute pe bicicleta sau in doua ore, la pas. Timp in care observi viata simpla a localnicilor marcata de rugaciunile dese la moscheea situata in centru.

O insula in care timpul parca s-a oprit.

In 2017 cand am ajuns noi pentru prima oara, insula era – inca – un hidden gem. Am scris, la acea vreme, ce a insemnat primul nostru contact cu Gili Air. As spune ca energia, felul in care ne-am simtit, au contribuit in alegerea anului nostru sabatic, semnificativ. E un vibe, la care, fie te conectezi, fie nu.

La acea vreme, nu ma atentionase nimeni cu privire la cursele cu barca catre si dinspre insulele Gili. Si sincer, nu mi-am pus problema… Experimentasem – pana in acel moment – deplasarea peste valurile marii, in Grecia, pe ruta Lefkada – Kefalonia, cursa ce ramane o amintire placuta, in ciuda faptului ca am stat mai mult nemiscata si am privit inainte. Sufar de un usor rau de miscare, insa, chiar si in conditiile astea am reusit sa ma bucur de plimbare.

Iata-ne ajunsi in Bali, pregatiti sa ne rupem de activitatile turistice si sa stam tolaniti la soare, pe-o insula fabuloasa!

Zilele in Gili Air

Cursa dinspre Bali catre Gili Air a fost extraordinara, caci ne-am deplasat cu o ambarcatiune mare, de tip ferry si tot ce am simtit a fost o simpla senzatie de plutire.

La intoacere, lucrurile s-au schimbat radical.

In timp ce asteptam cuminti sa urcam in aceeasi barca de tip ferry, o turista povestea altori turisti o intamplare horror traita cu cateva zile in urma, in cursa cu o barca de viteza catre Gili. Era terifiata, efectiv! A plans, a tipat si s-a rugat sa ajunga in siguranta, la mal. Fara sa vreau, am fost atenta la povestirea ei si in mintea mea se contura, deja, o idee despre ASA NU; m-am amuzat, e adevarat si mi-am zis: Hai ca noi suntem norocosi! Bine, asta in timp ce scenariile mintii mele imi dadeau mari batai de cap: Ok… Totusi, sper sa nu nimeresc intr-o astfel de barca, vreodata…

Si… ce sa vezi! Printr-o diversiune turistica – specifica – ajungem intr-o barca mica, de viteza, fara sa ne dam seama. Pana sa constientiezez unde ma aflu, barca plecase din Gili. Mi-am amintit povestea fetei din port si… s-a terminat totul! L-am implorat pe Ionut sa coboram in Lombok si sa asteptam barca aceea mare pentru care platiseram bilet. N-a vrut, asadar eram fara in fata cu teroarea pe care… am atras-o.

Timp de o ora si jumatate am zburat peste valurile Oceanului Indian. Nu m-am miscat, ci am stat incordata si m-am tinut cu toata puterea de manerele scaunelor din fata. Imi venea sa urlu de frica, in timp ce Ionut se amuza teribil. Erau un jur de 30 oameni, in total, toti relaxati si mari amatori de senzatii tari. Eram singura terifiata… de moarte. Mi-am zis ca sfarsesc acolo, in acea zi si devin hrana pentru rechini.

In momentul in care valurile lovesc barca, ai impresia ca totul se desprinde in bucati. Se aude un zgomot ciudat, puternic. Nu stii ce se intampla, dar te sperii de moarte.

O barca mica, dar mica de tot, ce gonea cu peste 100 km/ora peste valurile unui ocean agitat.

Au existat momente cand valurile erau atat de puternice, incat barca sarea efectiv peste ele, iar noi ajungeam cu capul in tavan. Am simtit ca organele fac schimb intre ele. Am si tipat, uneori, lasand impresia celorlalti pasageri, ca tip de la adrenalina. De bucurie. Yey! Ionut imi repeta: Uita-te la ceilalti oameni din barca: mai vezi pe cineva panicat? Uita-te la echipaj – care apropo zici ca fumase ceva, inainte. Fac cursa asta de cateva ori pe zi; nu se intampla nimic!

As fi vrut sa injur; si asa nu ma intelegea nimeni!

M-am rugat, am incercat sa-mi repet mantre de dezvoltare persoanala, sa intru in jocul de amuzament al lui Ionut, dar si al celorlalti pasageri, insa fara succes. Teroarea nu-mi dadea pace!

A fost cea mai lunga ora din viata mea… pana am vazut, in zare, tarmul: Bali. A fost momentul in care am inceput sa rad de situatie, de fericire! Eliberare!

Mi-am jurat ca o sa pup tarmul daca ajung in siguranta. Nu l-am pupat, dar i-am multumit, caci de aici am fost martorii unei alte capcane turistice cu implicatii taximetriste si nu prea am avut timp sa-mi dau seama ce se intampla.

La doi ani de la acea experienta – de care m-am amuzat, e drept, mai ales ca Ionut m-a si filmat, in plina teroare – iata-ne ajunsi in Bali. Acum sunt mai informata: stiu ce tip de barca sa cer agentiilor. Pe naiba! Istoria se repeta 🙂 Universul are un simt al umorului, ceva de speriat…

E drept ca nu ai multe optiuni la dispozitie cand vine vorba de transportul catre Gili: ferry – care ajunge in 8 ore sau speedboat-ul aka cursa grozei care te duce catre Gili in maxim doua ore.

Am avut mai mult noroc decat data trecuta, caci barca a fost un pic mai mare, iar eu am avut mai mult curaj in vene. Am indurat cursa cu multa demnitate, caci mi-am dat seama ca nu sunt singura ingrozita.

Apoi, am descoperit ca indiferent de viteza, daca alegi sa urci pe barca si sa stai afara, pe tot parcusul drumului, e mult-mult mai bine. Nu simti niciun val, nimic. Doar apa, in jeturi puternice, cum te loveste peste fata, insa e floare la ureche fata de cum se simte jos, in interiorul ambarcatiunii.

Da, cam asa arata cursa groazei pentru mine.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here