Stiu. NU am mai scris nimic, aici. Probabil, noua calatorie prin State mi-a oferit libertatea de a ma exprima mai bine prin video-urile noastre de pe YouTube, dar mi-a si ingradit-o, prin lipsa timpului ramas pentru impartasit trairi si emotii in scris.
Nu am scris din lipsa de timp, efectiv. Din momentul in care ne trezeam si pana puneam capul pe perna eram intr-o fuga continua. Doua luni nu am luat pauza nicio zi si obosisem grozav.
Se simtea – mai ales – in ultima vreme, in video-uri, postari si interactiuni. Ne-a si spus o persoana cu care ne-am vazut pentru un interviu: Sunteti obositi bine! Se vede. Noi nu vedeam. Vedeam doar goana aceasta, timpul limitat pe care l-aveam la dispozitie, resursele si planurile; sansele si oportunitatile ce ni se iveau. Trebuie sa… postam video-uri zilnic, sa vizitam ceva, sa plecam catre Mexic, Cuba, Peru sau Columbia. Trebuie.
Si a venit pandemia. Am ignorat-o si i-am negat existenta/consecintele, la inceput – ca marea majoritate a oamenilor… pana m-a convins ca e reala si e in stare sa-mi dea planurile peste cap. Ne-am infruntat prin lupte interioare si exterioare, zile la rand.
A venit pauza fortata pentru noi, calatori full time, cu doua luni continue de goana si cu inca 10 de planuri marete.
Nu stiu cum o simti tu, dar pentru mine, vine cu multa ACCEPTARE.
Da, stiu ca suna ciudat – in conditiile actuale, cand totul a luat proportii neasteptate – dar e o perioada de care aveam nevoie cat sa imi dau reset. Mi-as fi facut eu timp pentru lucruri, aparent marunte? Nu. Aveam planuri mari (bine, inca am).
In sfarsit, am timp sa-mi sun parintii, surorile, zilnic. Inainte o faceam la cateva zile, epuizata si fara chef de vorba: Esti bine, sunt bine, pa! Acum, stam la povesti.
Ascult, nu doar vorbesc.
Dorm pana la ora 10, ceea ce nu am mai facut de ani de zile, desi unii ar fi spus unii ca anul sabatic sau perioada petrecuta in Romania ar fi trebuit sa se traduca prin multa odihna. Nu, ba din contra. Am avut un program extrem de strict caruia m-am supus; am muncit mai mult ca niciodata, altfel m-as fi intors in corporatie. Nu as fi fost in California, sigur, acum.
Am timp sa-mi savurez cafeaua, dimineata. Sa-mi sun prietenele sau sa le dau cate un mesaj si sa le intreb cum sunt, ce fac. In ultimele luni, nu stiu daca am facut asta de trei ori. Ma uit la filme, imi admir gazda pasionata de gatit si degust cu bucurie bucatele, ca un copil intr-un magazin de dulciuri.
Ma uit la seriale pe Neftlix. Momentan, la Grace si Frankie si ma amuz teribil. In acelasi timp, ma proiectez si eu intr-o casa pe plaja sau intr-o forma perfecta la varsta de 80 ani. Totusi, cred ca e ceva Photoshop in serial… n-ai cum!
Citesc. Am inceput o carte in decembrie si abia acum am reusit s-o termin. Mi-am cumparat alta si incerc sa ma tin zilnic, de acest obicei pe care-l iubeam nespus, inainte. City of Girls, Elizabeth Gilbert, scriitoarea care m-a „impins” sa descoper Bali-ul si sa ma indragostesc iremediabil.
Mi-am amintit sa fac sport, seara, apoi sa practic recunostinta, inainte de somn.
Si… mananc tot timpul.
Reintrasem pe pilot automat, in privinta rutinii de calatori full time. Excluzand urmarile grave ale acestei pandemii, cu totii aveam nevoie sa ni se reaminteasca care sunt lucrurile, momentele ce conteaza cu adevarat.
Sigur, dupa cateva zile de stat in casa, ne-am simtit mai odihniti ca oricand, gata-gata s-o luam din loc. Ne e dor de calatorii, ne e dor de liberatate. Dar, in acelasi timp – pentru noi – izolarea nu e o povara, ci vine cu multa ACCEPTARE si PREZENTA.
Ne dam voie sa incetinim ritmul, sa facem loc dorului de calatorii si sa ne orientam catre aspecte pe care le-am ignorat, inainte. Si stim ca va veni acel moment cand ne vom pune ruscacul in spate si vom pleca in misiune. Il vom aprecia inzecit, in mod cert.
Am experimentat si experimentez toate emotiile posibile. De la frica, bucurie, tristete pana la negare. Ma si suprind in tot felul de stari contradictorii, de la un minut la altul. Probabil, ceea ce traim, elementele surpriza venite la pachet m-au bulversat grozav si nu mi-au conturat mecanismele de coping, necesare.
In plus, ideea de a ne afla in State, departe de casa, de familie, imi da batai de cap. Mai ales, in conditiile in care familiile noastre locuiesc in Suceava.
Dar cine a fost pregatit pentru o pandemie? Nimeni.
Sunt abonata la mailurile Ioanei Budeanu, iar zilele acestea cititndu-l pe cel mai recent, am intrat in joc: Daca ai vrea sa simti o emotie, care ar fi aceea? Prima care mi-a venit in minte a fost BUCURIA.
De felul meu, nu sunt o persoana optimistia, vesela. Ci mai degraba, introvertita, rigida, extrem de calculata. Mi-am dat voie sa fiu si sa experimentez alte lature ascunse – bine in mine – prin proiectul de travel. Si ma dezvolt grozav, dar raman introvertita, inca.
Imi accept emotiile si mi le exprim rar. Sau daca o fac, o fac in intimitate, acolo unde nimeni nu ma poate vedea, auzi.
Astazi am jucat jocul imaginar al Ioanei si m-am teleportat in trecut, cat sa-mi schimb putin starea de spirit si sa-mi amintesc momentele ce mi-au adus bucurie. Multumesc, Ioana pentru provocare:
- Santa Barbara, aleea de palmieri si momentul in care am coborat din masina. Mi-am dat seama ca acolo vreau traiesc pentru toata viata;
- Momentul in care am adormit pe terasa casei inchiriate in Bali (dupa un zbor intarziat, ore intregi), in plina zi si ne-am trezit in Paradis, in cantecul pasarilor si in jocul colorat al fluturilor tropicali;
- Plimbarea, alaturi de elefanti, in Sri Lanka;
- Cafeaua bauta in curtea casei din Bucovina, departe de agitatie, aglomeratie, fuga;
- Momentul in care am imbratisat piticii (nepotii), dupa 11 luni de Asia si am simtit cum le sare inima din piept de emotie;
- Aleea din orezarie ce ducea catre casa inchiriata in Bali;
- Cand ajungi acasa, dupa fiecare calatorie. La ai tai.
- Momentul in care am intrat in apartamentul din Regalia, Kuala Lumpur si am avut parte de cea mai frumoasa priveliste urbana vazuta pana atunci, direct de pe canapea;
- Cand ne-au contactat cei de emisiunile La Maruta si Vorbeste Lumea, Pro TV pentru o prezenta in emisiune;
- Plimbarile pe plaja din Langkawi, la apus;
- Cand am realizat ca am ajuns in casa unor necunoscuti… minunati!
- Momentele cand savuram „cantitati industriale” de ananas, direct din punga, pe strazile aglomerate si poluate ale Bangkok-ului;
- Atunci cand ne-am facut mamaliga in Bali, cu scrijele si mujdei (bungalow in mijlocul orezariilor, cu vedere catre piscina);
- Cand am zarit, intamplator, leii de mare in San Diego;
- Fiecare Caramel Machiato de la Starbucks;
- Cea mai frumoasa insula: Seven Comando Beach din Filipine si leaganul fermecat;
- Cand am vazut New York-ul pentru prima oara si m-am simtit precum pustiul Kevin in Home Alone;
- Cand imi fac scriejele, pe plita casei din Bucovina, prima oara dupa perioada indelungata cand doar am visat la momentul asta;
- Atunci cand cerul e senin si e soare;
- Atunci cand Maria, nepotica noastra ne zambete si ne intreaba: Ce faci? Cu o dulceata in glas.
- Momentul in care m-am imbarcat catre cursa anului sabatic, pe 26 octombrie.
Tu ce emotii experimentezi, zilele astea si cum le faci fata?
Salutari din California!