Sunt intrebata – des – ce mi-a placut cel mai mult in anul sabatic. E greu sa clasific destinatiile, momentele, gusturile pentru ca au fost atat de multe, incat nu mi-ar ajunge o saptamana sa le iau pe fiecare-n parte.

Fiecare loc a fost special; fiecare intalnire a fost cu un motiv; fiecare dimineata a fost marcata de recunostinta; fiecare insula mi-a adus peisajul tropical la care visam, asa cum fiecare oras mi-a adus doza de urban, necesara.

Totul e o lectie si depinde doar de noi, de claritatea cu care primim si privim totul.

Asa ca, am un raspuns. Adica… mi-am observat propriul pattern de raspuns: OAMENII.

De ce? Sunt simpli, curati, spirituali, autentici, fericiti; imi dau o stare de bine. Ma simt confortabil in preajma lor. Nu par a fi falsi. Nu imi analizeaza fizicul, hainele, atunci cand purtam o discutie. Nu vorbesc fara sa asculte si nici nu se incapataneaza sa ma convinga de ceva. Sunt frumosi, senini si se bucura nespus de faptul ca le-ai calcat pragul casei sau ca le-ai vizitat tara.

Sigur, e aparenta-esenta perceputa de mine. Nu stiu cum sunt ei in realitate.

Dar, da, m-au speriat prin zambetul larg afisat – chiar si atunci cand ma aflam pe scuter si trecem pe langa ei; de sprijinul neconditionat – atunci cand am ramas fara benzina – la scuter – in timp ce urcam un deal ce ducea dinspre Ubud catre cazarea noastra in Bali.

Au oprit toti cei ce au trecut pe langa noi, cat sa ne intrebe: ce s-a intamplat. Femei, barbati – niciunul nu a trecut nepasator. Iar atunci cand unul dintre ei s-a oferit sa se duca pana-n sat sa ne cumpere o sticla de benzina, am ramas muti de uimire, dar si sceptici, putin.

I-am dat o bancnota mare – echivalentul sumei de 100 lei – cat sa ne ia un litru de benzina, caci nu aveam marunt. Ne-am zis ca sigur ramanem pierduti de bani; aia e; sunam la cazare sa vina dupa noi. Dupa nici cinci minute a venit cu benzina si cu restul de bani. A refuzat sa ia un mic bacsis din partea noastra, drept multumire. Nimic.

Doing good Dharma, brings you good Karma, zice proverbul balinez.

Tot in Bali, atunci cand s-a imbolnavit Ionut de febra Dengue, gazdele noastre i-au facut mancare, ceaiuri si l-au dus la medic. Iar atunci cand el a ramas in spital si eu m-am intors singura, la cazare, m-au asteptat pe prispa casei, ingrijorati. M-au imbratisat si m-au intrebat daca am nevoie de ceva.

Au batut la usa – peste cinci minute – si mi-au adus un ceai cald si mancare, caci ploua si era destul de racoare. Iar, a doua zi – cand am hotarat sa stau in spital, alaturi de Ionut – au refuzat sa-mi incaseze bani pentru cele cinci nopti de cazare si pentru toate mesele – mic dejun, pranz si cina – servite. Unde, unde s-a mai pomenit atata bunatate?

Oamenii aveau un business, o unitate de cazare care genera costuri, dar cu toate astea mi-au refuzat banii spunand ca noi avem nevoie mai mare de ei. Erau in jur de 80 dolari, dar pentru Bali e o suma imprtanta. S-a lasat cu lacrimi de multumire si fericire, la plecare.

Oamenii ca ei… sunt o specie pe cale de disparitie.

Balinezii te intreaba mereu: unde mergi sau unde stai. Pai… sa nu credeti ca nu ni s-a parut suspect. Scenarii de tot felul: ne urmaresc, ne cauta la cazare; vor sa ne jefuiasca etc. Initial, le spuneam ca nu stim cum se numeste cazarea si nici incotro mergem; ne plimbam noi… aiurea, fara scop. Dar, cum primeam aceeasi intrebare, zi de zi, am inteles ca asa sunt ei si ca nu urmaresc nimic. Sunt… doar curiosi.

Sunt fascinanti atunci cand se lasa priviti in timp ce se scalda in rau sau isi spala rufele, fara nicio jena fata de occidentalul din tine. Totul e bucurie; transforma totul in bucurie.

Sau cand mergi la templu si te-ndeamna sa li te alaturi pentru o binecuvantare. Nimic rau in asta.

S-a intamplat sa ne plimbam prin orezarie si sa-ntalnim un localnic extrem de vorbaret. Ne-a aratat unde sta, ne-a spus cati nepoti si copiii are; fiecare unde lucreaza si ne-a intrebat daca nu ne e foame… caci ne invita la el acasa sa luam pranzul. Nu stiu ce-a simtit Ionut, dar pe mine m-a speriat. Eu sunt scenarist, de meserie, asa ca-mi imaginat toate scenariile posibile, dar mai ales, pe cele imposibile.

Ca turist esti privilegiat. Esti un mini-zeu acolo printre ei, trimis de zeii lor.

Te saluta din curte – daca treci pe drumul lor si iti zambesc larg. Auzi, doar: HELLO! Ziua ta se schimba… tu te schimbi. N-ai cum sa treci pe acolo, nepasator.

Sau atunci cand te intampina in Sri Lanka, la Adam’s Little Pick cu MULTUMESC! Pai… ti se inmoaie picioarele. Sau, momentul in care copii gazdei vin cu un caiet si vor sa isi noteze expresii, cuvinte in limba romana si plang la despartire.

Sau cand m-au invatat sa impletesc frunzele de cocotier, cat sa reiasa un acoperis sau un gard, atat de uzual in Sri Lanka.

Sau cand privesc moartea cu bucurie si au cate-o supersitie bizara.

Mi-am amintit de intalnirea cu pustiul de 8 ani din Siem Reap, Cambodgia ce „lucra” ca si casier la magazinul familiei. Nu, nu e o gluma. Am crezut, initial, ca isi asteapta mama sa iasa de undeva, de prin spate si sa ne incaseze produsele, insa, nu: deschide casa de marcat si cu mandrie, scaneaza produsele si ne cere bani. Are si uniforma de serviciu: un tricou albastru cu sigla magazinului. E foarte vesel si haios, iar dupa scoala este casier. Sta cocotat pe un scaun, cat sa ajunga la tejghea. Mi-a spus ca ii place foarte mult sa faca asta – poate mai mult decat sa mearga la scoala. Am scris aici despre el.

Asiaticii au fost curiosi sa afle lucruri intersante despre tara noastra: ce religie avem; unde in Europa, mai exact e situata Romania; ce mancam: cartofi/porc? Cum arata litoralul nostru; dar zona de munte?

Sunt miunati atunci cand ne impartasesc cu atata mandrie, aspecte legate de tara lor, asa cum a facut-o Michael, singaporezul a carui iubire fata de patrie a fost o lectie. 90% din conversatie ne-a povestit despre Singapore.

Imaginati-va cum a fost socul acesta pentru noi: doi oameni ce au locuit in Bucurestiul blazat si agitat, timp de 10, respectiv 15 ani.

O alta lume. Mai buna si mai reala. I-as spune ideala, dar sunt sigura ca are si multe imperfectiuni.

Asia de Sud Est inseamna, mai presus de orice, OAMENI.

Nu se agita, nu alearga, nu forteaza nimic. Lenevesc daca au chef, muncesc din greu, daca e nevoie; nu se plang.

I-am privit de multe ori si i-am judecat prin prisma omului caruia i s-a spus: Daca vrei sa AI, trebuie sa muncesti din greu!

Oamenii sunt cea mai frumoasa poveste a anului nostru sabatic.

Mananca picant; ara pamantul cu picioarele goale prin apa; merg pe strada desculti; dorm pe un pres din bambus aruncat direct pe ciment. Trag din tigara, ca si cum ar fi ultima. Rad cu tot chipul.

Sunt simpli. Prin vorba si prin port. Sunt traditionalisti, inca; dar asumati. Isi iubesc copiii si nu-i vezi nervosi, aproape niciodata. Rad, canta, devin seriosi; nu se mai opresc din povestit si din adresat intrebari.

Traiesc in abudenta, multumire si acceptare. Intr-o pace cu ei insisi si cu cei din jur.

SUNT.

loading...