Exploreaza. Priveste. Simte. Miroase. Atinge. Trezeste-ti simturile prin calatorii. E o reclama Turkish ce rula pe ecranele avionului, in drumul nostru spre anul sabatic si care mi-a ramas in minte – ca motto al intregii noastre aventuri. Un fel de mantra – de care-mi amintesc si pe care o repet – atunci cand ma abat de la drum.

Astazi se implinesc 3 luni de cand calatorim full time; de cand am lasat jobul, casa, familia si am dat cunoscutul pe necunoscut – toate pentru a ne urma visul. 3 luni de experiente intense, aventuri, trairi si emotii.

La o cafea in Phnom Penh, Cambodgia

3 luni de cand schimbam locatille, tarile, orasele – asa cum nu am facut-o niciodata. Suntem mai activi, dar si mai obositi, ca nicicand. Cine spune ca e usor sa faci asta – vinde gogosi – e clar. Dar asa cum spune si Louise Hay: stimularea e mama invatarii.

E frumos, ce-i drept sa ajungi in destinatiile pe care le-ai marcat, candva, pe bucket list-ul tau; sa te trezesti dimineata intr-un loc nou, gata sa-i explorezi strazile, cultura, gastronomia, istoria si sa privesti oamenii. Sa stii ca mai ai 9 luni in fata de astfel de momente. Si parca, simti cum bucuria iti inunda fiecare celula a corpului.

Wat Pho, Bangkok

Dar, vin momente cand obosesti, iti pierzi entuziasmul acela de copil, te frustrezi si esti aproape de momentul in care vrei sa renunti. Si iti pui intrebarile alea stupide – care acum jumatate de an – te enervau la culme si pe care le evitai, cat puteai.

Suntem mereu pe graba, e adevarat. Uneori, din cauza logisticii – vizele nu-ti permit sa stai atat cat ti-ai dori intr-o tara – sau, ma rog, in anumite conditii, dar nu e cazul nostru. Si atunci, vrei sa bifezi tot, sa nu ratezi nimic, ca nu se stie cand mai revii. Dar si un soi de nerabdare – nesanatoasa; uneori si plictiseala – ne determina sa schimbam locatiile, sa pornim la drum, iar si iar; sa ne scape lucruri, obiective, momente din vedere. Suntem bine, in rest. Reali.

Reali, cu cearcane in Chinatown, Bangkok

3 luni de cand invat, zi de zi, lucruri despre mine si in care ma provoc, la maxim. De cand invat sa ma detasez de vechea mea viata si sa-mi ocup o parte a timpului cu altfel de activitati.

Sa scriu, cred – este cea mai mare provocare. Invat cum se face pentru ca nu am mai scris niciodata. Nici la scoala nu-mi placea sa fac eseuri/compuneri etc., dar cred ca dintr-un soi de lipsa de incredere si teama de a fi vulnerabil. Mai toata viata mea s-a ghidat dupa principiul: ce-o sa zica lumea. Nesanatos si toxic pentru propria-mi existenta, insa mi-a luat ani sa inteleg asta si inca mai lucrez. Dar, indemanarea vine odata cu practica.

In rest, timpul meu se ocupa cu postari pe Facebook si Instagram, gasirea filtrului perfect, a hashtag-urilor potrivite etc. Aveam mii de poze, ce-i drept, deci nu e munca usoara 🙂

Revelion in Cambodgia

Dupa 3 luni pot spune ca mi-am invins teama de a vorbi in public. A fost o mare problema a existentei mele si atunci cand, prin natura jobului trebuia sa tin prezentari sau discursuri motivationale, ma blocam si imi doream din suflet sa se termine, cat mai repede. Insa, prin vlog-ing tind sa cred ca am depasit-o. Aceleasi radacini zac in mine, ca si-n cazul scrisului.

Primul moment in care a trebut sa vorbesc in fata camerei a fost cumplit: am spus ca eu nu o sa fac asta, niciodata si ca renunt la aceasta parte a proiectului – refuz, refuz. Insa, dupa 3 luni, pot spune ca am zile in care insist sa mai filmam, cat sa mai trancanesc, uneori, aiurea.

Am invatat sa editez vloguri. Da, aleg cadrele, le tai si ii livrez lui Ionut povestea, cat sa o finiseze si sa o faca sa arate asa profi cum e pe YouTube. Cine ar fi crezut ca o sa fac asta?! Eu, niciodata. Dar suntem o echipa!

Muine Beach

Apoi, din job description, mai face parte si aria de cautare a cazarilor. Sa ne intelegem – cu timpul – si nasul devine mai fin, cat sa strambe si sa imi ia o zi intreaga, de cele mai multe ori: sa citesc review-uri, sa compar si sa ma hotarasc. Mai nou, caut camera cu balcon, cu o suprafata minima de 20 m2 si cu nota de 9+, care sa se incadreze in buget, evident. Dar, dupa camere si de 8 m2 mi-am invatat lectia: i need… space.

Caut bilete de avion, configurez trasee, ma frustrez, abandonez, o iau de la capat si tot asa. V-ati prins ca sunt travel planner-ul familiei, da?

Cel mai mult imi place ca ma trezesc cand vreau si nu-mi convine, deloc, atunci cand sunt nevoita sa ma trezesc devreme – pentru o excursie sau culmea, pentru micul dejun – servit, in unele locatii, pana la ora 9. Comic, nu?! Mda, daca voi hotari sa revin la vechea viata, imi va fi greu, daca nu, imposibil, sa ma adaptez trezitului de dimineata – obicei detestat, dintotdeauna.

Dalat

Dupa 3 luni imi dau seama ca nu as mai putea locui intr-un apartament. Ma simt stinghera, captiva, ori de care ori ne aflam in vreun oras mare si ne inchiriem un apartament. Parca lipseste ceva – un spatiu verde, o veranda, o curte, cat de mica. Pana aici, toate bune . O fi o claustrofobie dobandita pe drum.

Nu mai esti doamna Andreia, ci un simplu turist cu rucsacul in spate si troller-ul dupa tine. Genius pe Booking.

Nerabdatori pe aeroportul din Phuket

Daca la job eram obisnuita si imi placea sa rezolv probleme altora, sa fiu un pic provocata – cat sa mai ies din rutina, amorteala – acum, imi dai seama ca sunt fata in fata cu propriile mele probleme, frici – multe, de altfel. Intreg efortul, acum e dublat/triplat si te poate dobori, uneori. Si incepe sa mi se faca dor sa am de-a face cu dilemele altora, decat cu monstruletii din capul meu. Sunt prea mari si infricosatori.

Dar nu, nu mi-e dor de casa. Decat in momentele in care mi se face frica, ceva imi displace, ca urmare a proiectiilor mele sau a standardelor impuse de convingerile din mintea mea. Mi-e dor ca si mod de evadare: stiu ca acasa e bine, caldut, sunt pe un teren sigur si nu trebuie sa muncesc atat cu mine. Dar, o iau ca pe-o dovada ca aceasta calatorie nu si-a atins scopul, inca. Mai e de lucru cu mintea mea, se pare.

De curand – dupa o dominatie de zile mari – am decis sa ne imprietenim si sa facem un pact: lucrezi doar in favoarea mea ca urmare a chiriei free of charges. Ca multi altii si eu am un soi de monkey mind, cum spun budhistii. Dar a fost de treaba si a-nteles. I-am dat si un nume 🙂

Dupa o ploaie de vara, simpatica, Danang

In anul sabatic, mi-am dorit mult sa-mi imbunatatesc engleza. N-a fost niciodata punctul meu forte, asa ca mi s-a parut oportunitatea perfecta. Apoi, mi-am dorit sa cunosc oameni si sa-mi dezvolt partea sociala; sa fiu mai deschisa pentru ca am tendinta de a fi rece, impersonala, superficiala si antisociala, pe alocuri. Inca sunt, insa, parca nu mai am atatea masti, ci mai multa incredere in conversatii, desi bariera limbii ne ingreuneaza munca.

Familia noastra din Asia pentru o saptamana, Nha Trang

Uneori, am impresia ca atunci cand lucram, aveam mai mult timp liber. Nu-mi dau seama daca e o iluzie sau nu, inca. Cert e ca aveam un program fix, o rutina. Stiam ca ajung la ora 19 acasa, mananc, ma invart prin casa, citesc, fac trei miscari – din cele 30 minute recomandate si ma pregatesc ca a doua zi sa o iau de la capat. Aici, ori nu vreau, ori nu-mi gestionez bine timpul, dar nu mai fac nimic din ceea ce faceam inainte: lectura, sport, lenevit. Doar seriale le-am pastrat, ca parte a rutinii zilnice – Gilmore Girls, de data asta – pentru a nu stiu cata oara.

Imi dau seama ca am venit cu un bagaj de 21 kg si am adunat pana acum 30 – sau cel putin asa se simt, desi n-am luat niciun suvenir, de nicaieri. Mi-am cumparat doua rochii, dar parca, bagajele se ingreuneaza de fiecare data cand ne mutam. O fi real sau nu, nu-mi dau seama, inca. Mi-am luat din tara multe tampenii de care, evident nu am nevoie si pe care le-as fi gasit aici, fara probleme. Pe principiul – siguuuuuur, nu gasesc, am adus cu mine: creme, pastile si multe, multe lucruri absolut inutile.

Dupa 3 luni, ieri a fost ziua revoltei: am refuzat sa mai mananc orez. Efectiv, nu am mai putut si se pare ca era cam singura varianta, in locul in care ne aflam acum. Aveam pofta de o mancare cunoscuta – inca nu stiu care – insa, m-am revoltat atat de tare, incat am refuzat sa mananc pana seara, cand evident, nu am avut de ales si am mancat orez.

Pe drumuri

Dupa 3 luni, imi dau seama ca tot Bali este cel mai frumos loc de pe Pamant; ca uneori nu inteleg de ce alergam atat, cand – in Bali am gasit tot ce are nevoie sufletul nostru. Da, Bali e The One pentru noi.

Tegalalang, Bali

3 luni intense, exceptionale – in care am trecut prin situatii faine, neasteptate, in care am invatat multe despre noi, in care am fost fata in fata cu fricile, neputintele si dorintele noastre. 3 luni in care am trait experiente, cat pentru o viata intreaga – la unele din ele, nici n-am indraznit sa visez; in care am intalnit oameni ce au miscat ceva in noi. 3 luni in care am ras, am plans, am fost dezamagiti, suprinsi, uimiti, speriati, apatici, lenesi, fericiti. Autentici.

Aventura Chiperilor, continua.

Multumim pentru incredere!

Cu drag,

Chiperii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here