Am ales sa platim chirie la Bali si nu o rata la banca!

Un subiect tratat pe YouTube – la vremea lui – inteles gresit, inca. Un episod pe care am ales sa-l abordam si astazi, in scris si pe care dorim sa-l inchidem, definitiv.

In primul rand e o alegere personala. A noastra.

Noi am ales sa lasam confortul unei vieti linistite – din care nu lipsea aproape nimic – si sa ne indreptam catre necunoscut, autentic si real. Asa am considerat NOI. Am simtit ca datoria noastra – ca fiinte umane – este sa traim asa cum simtim; sa riscam, sa invatam, sa esuam, sa castigam. Sa ne indreptam catre adevaratii NOI.

Randurile de mai jos le-am asternut pe hartie, anul trecut si le-am gasit acum, intamplator, facand curand prin word-urile si schitele mele de articole. Asa mi-a venit ideea de a scrie acest articol si de a lamuri putin situatia aceasta.

L-am intitulat, la acea vreme: Am ales sa platim chirie la Bali si nu o rata la banca! Nu l-am publicat niciodata pentru ca nu am dorit sa facem caz, din aceasta intamplare / alegere a noastra.

Da, am ales sa vindem un apartament de 70 mp, situat in Berceni, 3 camere, parter, Strada Covasna. De ce? Pentru ca ne simteam captivi – ca intr-o inchisoare; pentru ca nu ne vedeam imbatranind acolo, nu ne vedeam copiii crescand intre peretii unui apartament. Ne doream mai multa libertate. Nu voiam sa ne retina nimic in Romania sau in orice alt loc din lumea asta; nu voiam sa mai platim o rata ce crestea alarmant de la o luna la alta, intr-o tara cu o economie instabila. Am simtit o lipsa de perspectiva. Eram roboti. Voiam mai mult de la vietile noastre. Si inca vrem; nu s-a schimbat nimic.

Iata ce scriam – la acea vreme – despre procesul vanzarii caminului conjugal – pe vremea cand imi testam abilitatile de blogger:

„Ups! Gasim vanzator pentru apartament. O mie  de frici si indoileli pun stapanire pe noi. Ce-ar fi sa facem un pas inapoi? Ne uitam unul la altul si fara sa ne spunem nimic, ne citim frica din priviri. Ce facem, unde va fi casa noastra? E bine ce-am facut sau nu? Oare, nu era mai simplu sa-l inchiriem?

Zilele incep sa treaca, una cate una. Cele mai multe sunt bune, cu perspectiva si cu o viziune clara asupra viitorului nostru. Avem un plan. Uneori, ne vine sa sarim in sus de bucurie pentru decizia noastra, alteori ne intrebam daca suntem nebuni. Apoi, suntem mandri ca facem pasul asta si extrem de fericiti pentru experientele ce ne-astepta la un vis distanta. Iesim din turma. E eliberator.

Norocul nostru a fost ca, in timp ce unul era la pamant – cu multe indoieli si frici – celelalt era sus si-l incuraja. Altfel, cred ca ne scufundam in propriile frici si ramanem in Berceni.

Stau uneori la geamul bucatariei, seara, dupa munca si-mi dau seama ca nu e asa rau in Berceni; avem niste vecini tare draguti; suntem inconjurati de natura, liniste si un confort: trei camere doar pentru noi doi. Nu prea ne lipseste nimic. Devine greu.

Ziua in care semnam la notar vine cu un nod in gat. Iarasi, intrebari, frici, indoieli si multe emotii; amintiri din casa in care am locuit mai bine de un an. Si incep sa-mi tot repet in minte : Care-i visul nostru?

Vine vremea sa facem bagajele. Am amanat pana ultimele zile; simteam ca va fi ingrozitor de greu. Ma urmarea gandul ca toate emotiile negative ma vor lovi si nu voi fi in stare de nimic, decat sa-mi plang de mila. Cum sa impachetezi totul si sa pleci din caminul tau? Dar… spre surprinderea noastra decurge bine toata operatiunea. Fara atasamente, emotii; destul de lin. Cu mult spor. Facem misto-uri, ne urmam visul; ne facem planuri, suntem asumati si nu ne loveste melancolia, deloc. Un pas inainte. Suntem pe drumul cel bun.

As spune ca ne defineste o stare de bucurie. Bucuria ca lasam certitudinea pe necunoscut, sa traim viata in loc sa o lasam pe ea sa ne traiasca. Bucuria ca ne urmam visul, in sfarsit.

Ramane casa goala, kind of creepy. Se aude fiecare zgomot, cu ecou si-mi dau seama ca despartirea va fi usoara. Nu mai are personalitate. Nu mai aveam nimic in comun.

In ultima dimineata, am savurat cafeaua, din plin si mi s-a parut ca e asa buna; mai buna ca nicicand. Din cana mea cu vacute. Am admirat inca o data cartierul, cu bune si cu rele; i-am multumit caminului pentru toate clipele traite acolo. Pentru toate bucuriile, tristetile, momentele in care am ras, plans, ne-am bucurat sau am visat. Caci da, aici a prins contur ideea unui an sabatic. Am privit cu atentie fiecare colt, fiecare urma de pe perete si mi l-am amintit pe Ayan (copilul prietenilor nostri) cum sarea pe canapea, la nici doi ani, apoi, in dimineata in care au plecat definitiv in SUA si repeta: Plecam in America! Asa imi repetam si eu, in gand: Plecam in anul sabatic, prin lume!

Am plecat cu un nod in gat si simteam ca ma napadesc lacrimile. Nu mi-am dat voie. Am privit inainte cu sperante, incredere si bucurie. A fost minunat, atat cat a fost.

Sa ne fie asa greu? As fi ras in hohote daca mi-ar fi spus cineva ca va fi asa un roller coaster. I-am fi spus: Pfff, abia astept! Nici urma de regret! Dupa ce: dupa Berceni? Ma uit, uneori in urma si ma intreb: De unde atata curaj? Si sunt mandra. Dorintele si visurile noastre au invins. Au dominat frica. Au invins-o.

12 octombrie 2018

Cum l-am vandut? Simplu, am postat anunt, au fost trei oameni care l-au vizionat si unul dintre ei a fost mai hotarat: o tipa foarte simpatica cu care pastram legatura. Am avut un credit ipotecar, ceea ce ne-a oferit posibilitatea de a-l vinde oricand, cu o singura conditie: sa achitam datoria catre banca. La momentul achizitiei, fondurile Prima Casa erau epuizate si ne vedeam obligati sa achizitionam un credit ipotecar, ceea ce a fost in avantajul nostru.

Noi am incasat banii (NU am vandut creditul – e o ineptie), apoi banca a extras din contul nostru datoria si a stins-o. Totul a fost facut cu acordul si prin intermediul bancii. Evident, si in cazul acestui credit am putut vinde doar cu acordul bancii, acord oferit in scris. S-au aliniat Planetele.

Plateam lunar peste 1300 lei/rata. Am aflat de la o prietena ce locuia in Bali – la acea vreme- ca fix atat platesti pentru o chirie in Bali: o casa fabuloasa in mijlocul orezariilor, cu toate cheltuielile incluse (wifi, apa, curent, curatenie, gaz). Vom avea un video pe YouTube in curand in care vom explica cum ne-am inchiriat casa si in ce conditii.

In ultima perioada, dupa aparitia din cadrul emisiunii „La Maruta” am fost intrebati de alti tineri – care vor sa faca acest pas – daca-i sfatuim in directia asta. NU oferim niciun sfat pe tema asta. Fiecare procedeaza asa cum simte! Fiecare e liber sa faca ce vrea cu viata lui. Stiu ca e al naibii de greu sa gasesti raspunsurile in interior si e mult mai la indemana sa te agati de exterior. Insa, incerca sa iti dai seama ce vrei cu adevarat, dincolo de orice conditionare.

Noi am luat decizia impreuna, fara sa consultam familiile, prietenii sau colegii. Asa am simtit noi. Asa suntem noi: incapatanati – pana la enervare – in ceea ce priveste visurile noastre. Nimeni si nimic nu ne sta in cale. Nu suntem modele si nu promovam niciun stil de viata. Ci, actionam fix asa cum simtim NOI.

A fost greu si a fost nevoie de vreo doua luni sa procesam faptul ca ne-am vandut casa. Un apartament ce apartinuse celor mai buni prieteni ai nostri, in care copilul lor a facut primii pasi, a rostit Mama sau Tata, in care n-am mutat noi si am promis sa facem un camin din el. Ei au plecat in SUA cu visuri marete; noi am facut promisiuni pe care le-am incalcat. Tot ei ne-au sustinut si ne-au fost alaturi – neconditionat – atunci cand am trecut prin toate starile: indoiala, furie, teama, melancolie.

Nu e usor sa lasi in urma o convingere pe care ai purtat-o cu tine timp de 30 ani. Si inca nu e. Dai nas in nas cu ea, tot timpul.

Imi amintesc, era decembrie; ne aflam in Cambodgia si imi venea sa urlu de furie: De ce am vandut apartamentul? M-am inchis in mine asa de tare, incat nu am vorbit cu nimeni vreo doua zile. Eram extrem de furioasa si voiam sa vin acasa sa-mi recuperez casa, job-ul viata. Ce-a fost in capul nostru? Pe bune? Am avut milioane de regrete, milioane de imagini din trecut si din viitor. Toate un produs al mintii mele speriate.

Au trecut. De fapt, cred ca acela a fost momentul in care EU si convingerea mea ne-am despartit, definitiv. Siem Reap, Cambodgia si un decembrie atipic, la 32 grade. De atunci, am manifestat doar recunostinta pentru gestul facut. Cu o maxima intelegere, compasiune si incredere.

Da, e un subiect sensibil. Un subiect pe care il inchidem acum si pe care nu dorim sa-l mai dezbatem. Ne apartine.

Si nu, nu am plecat in anul sabatic cu banii de apartament. Iar daca e o greseala, e stric a NOASTRA. Dar – pana acum – o consideram cea mai buna decizie a vietii noastre, cumulata cu ideea unui an sabatic.

Noi suntem suma alegerilor noastre!

Chiperii