Sau cum o cursa dinspre Gili Air catre Bali iti poate schimba viata, incat sa urasti barcile mici, dar de viteza si sa-ti juri ca nu mai calci pe una, vreodata.


Da, am cazut prada unei capcane turistice, clasice – anul trecut si am reusit performanta de a fi directionati catre o barca de viteza in drumul nostru catre Bali, cu vreo 20 locuri, dar cu o capacitatea de a zbura si sfida valurile – desavarsita. Auzisem pe cineva, intamplator – prin port – povestind prietenilor – cum o cursa similara cu a noastra – a devenit cosmarul vietii ei si m-am amuzat, recunosc, dar mi-am spus ca eu sunt norocoasa, informata, desteapta, incat am avut grija sa aleg un tur misto, cu o barca sigura.

Dar – ca niste turisti creduli – ne gasim amagiti si urcati intr-o barca mica, ce promite sa ne duca in Bali… intr-o ora. In mod normal, drumul dureaza aproximativ 3 ore.

Am ajuns in Bali, dupa o ora, ce–i drept, dupa o cursa de cosmar.

Toate bune si frumoase, pana in momentul in care barca reuseste sa se indeparteze bine de tarm si sa dea nas in nas cu valurile puternice ale Oceanului Indian. Doamne, ce senzatie! Barca zboara, efectiv si dintr-o data, ai impresia ca urmeaza sa se rupa-n bucati fix in momentul in care aterizeaza pe apa dupa ce a infruntat valurile cu succes.

Ma tin strans de manerele scaunelor din fata si incep sa ma rog sa ajung la mal. Ma uit in jur si toata lumea-i relaxata; unii dorm, viseaza; altii se bucura de plimbare. Numai eu, nu. Nimeni nu schiteaza vreun semn de frica, ba mai mult amuzamentul e la mare cautare in momentele in care barca zboara si aterizeaza. Sunt si clipe in care mai aveam foarte putin pana sa atingem tavanul barcii de la saritura. Ionut se amuza copios de reactia mea, ba mai mult ma si filmeaza – cat sa pastram momentul in arhiva familiei, din categoria: Asa NU! si sa-l aratam nepotilor, eventual, sa se amuze si ei. Not so funny.

E un moment cand se incetinesc motoarele si stii ca vin niste valuri puternice. Ca si la avion, de altfel, cand urmeaza turbulente simpatice. Inchizi ochii si iti spui ca pana aici ti-a fost dat sa traiesti, ca aia e, te vor manca rechinii din ocean, dar macar ai ajuns sa vezi Bali.

Cumva, intre frica, amuzament si rugaciuni am reusit sa ajungem la mal. A fost cea mai lunga ora din viata mea. Imi amintesc si acum fericirea momentului in care am am vazut pamant in zare – aproape ca mi-au dat lacrimile de fericire si mi-am propus sa pup pamantul cand pasesc pe el. Nu l-am pupat, dar i-am multumit ca m-a adus in siguranta.

Anul acesta, ajunsi in Thailanda, ne propunem sa vizitam celebrele insule Phi Phi. N-ai cum sa vii in Phuket si sa le ratezi. Dar, surpriza: mergem cu un fast boat. Am incercat sa gasesc alternative, dar se pare ca nu exista. Asa ca, mi-am spus – de data asta – totul va fi bine. Si asa a fost.

Recunosc, in primele minute, simteam cum se invarte barca, lumea din jurul meu; il tin strans pe Ionut de mana si inchid ochii. Ii deschid, cat sa ma uit la lumea din-n jur si sa observ ca mai toti dau sa doarma, sunt relaxati si nerabdatori. Nimeni nu pare sa aiba vreo problema.

Si-mi dau seama ca totul e bine, ii dau drumul lui Ionut la mana si deschid ochii. Ma simt in siguranta. Ma gandesc ca orice s-ar intampla, am vesta de salvare si sute de barci in jur ce fac acelasi tur si ne pot salva. Asta am invatat in terapie: sa-mi gasesc plase de salvare; sa ma gandesc la evenimentul de care mi-e frica cel mai tare si sa-mi repet ce unelte am la indemana. Respir, dar chiar si asa, frica pune stapanire pe mine.

Imi propun sa fac o usoara introspectie si-mi vine in minte articolul scris de buna mea prietena, Alexandra. Omul care mi-a dat cele mai puternice insight-uri, in ultimii ani, in lupta cu anxietetea. Si-mi dau seama ca ma regasesc 100% in povestea ei.

Da, am fost ca un burete toata viata si am absorbit toate fricile celor din jurul meu. Chit ca erau reale sau nu – ca le-am trait eu sau altii, ce importanta mai are! Am auzit ca trebuie sa-mi fie frica: de inaltine, de apa, de avion, de lucuri extreme, de oameni suspiciosi, de necunoscut, de caini, pisici si implicit, de moarte – frica suprema si cea ce se ascunde in spatele tuturor, de fapt. Da, am fost un burete toata viata si inca mai am tendinta de fi, deseori.

A fost momentul in care am decis sa ma eliberez, sa-mi dau seama ca fricile enumerate mai sus si nu numai (lista e infinita) nu-mi apartin; nu ma ajuta sa evoluez sau sa-mi duc misiunea la indeplinire.

Acolo, pe barca, deasupra Marii Andaman, intre Phuket si Phi Phi Islands am avut o sesiune de letting go, veritabila.

Apoi, mi-am amintit o fraza citita intr-o carte de a lui Wayne Dyer care spunea : „Ori de cate ori te afli intr-o situatie limita: ti-e frica de ce s-ar putea intampla, spune-ti: Doamne, sunt in mainile Tale! Si D-zeu/Universul/Sursa stie ce are de facut. Ai incredere in divinitate.” Am repetat fraza pana am ajuns la mal.

Mi-am dat seama ca anul sabatic are o misiune grea: pe langa locurile minunate in care ajung – toate situatiile pe care cu care ma confrunt, oamenii pe care-i intalnesc – imi spun ceva despre mine, imi raspund la intrebari, ma ajuta sa vindec rani, frici si sa am parte de multe, dar multe A-HA-uri!

Sa reiau articolul Alexandrei, sa-mi dau seama cate frici am inmagazinat de-a lungul vietii si de unde le-am preluat, au facut toata calatoria mult mai frumoasa si usoara. Memorabila!

Si abia acum am inteles ca nu e despre Destinatie, ci despre Calatorie.

A fost de-a dreptul eliberator. Iar la intoarcere – cu aceeasi barca – am stat afara, pe punte, fara veste de salvare si m-am bucurat de peisaj, de valuri, de briza, de miros, de soare. Da, am invins!

Cu mult curaj,

Chiperii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here