Inca de acum trei ani stiam ca trebuie sa ajung pe insula aceasta. La fel ca si in cazul Bali-ului, o fotografie a fost indeajuns, cat sa ma convinga. Aparent, banala: o plaja intinsa, cu nisip alb; vegetatie luxurianta si o apa ce tindea spre o nuanta de verde, mai degraba. Nimic spectaculos.
In drumul nostru spre Malaezia, o chinezoaica – mandra localnica a capitalei Kuala Lumpur – ne-a recomandat sa evitam aceasta insula, mai degraba, asigurandu-ne ca avem nevoie de Kota Kinabalu sau Mersing, nicidecum de Langkawi, unde totul e comercial si extrem de turistic, in opinia ei.
Speriati, am inceput research-ul; comparatiile; lista pro si contra, iar Langkawi… pierdea teren, considerabil. Chinezoaica, avea dreptate, in mare parte: Malaezia e formata dintr-o serie de insule absolut incantatoare, nu atat de frecventate de turisti – precum vecina Thailanda – insa de-o frumusete ravasitoare.
Nici macar video-urile urmarite pe YouTube sau fotografiile generate de Google nu ridicau deloc, cota acestei insule.
Norocul nostru a fost ca ne-am decis sa mergem in Penang – o alta insula fabuloasa a Malaysiei – si gazda noastra, de la acea vreme, ne-a vorbit foarte frumos – cu un entuziasm molipsitor – de Langkawi. Ne-a convins si ne vedeam, deja, cumparand bilete la o barca de viteza, ce urma sa ne duca catre mare, plaja, soare, cocotieri, in doar trei ore.
Inca din momentul in care am pus piciorul pe aceasta insula am simtit cum ni se lumineaza chipul. Am uitat de oboseala si am respins – in mod natural – toate emotiile din sfera negativa, lasand bucuria sa puna stapanire pe noi.
Ne-am cazat chiar langa plaja Pantai Cenang – cea mai cunoscuta din Langkawi si cea mai turistica, ar spune unii. Drumul nostru de la casa inchiriata prin Airbnb si pana la plaja a trezit, in noi, sentimente ascunse bine intr-un sertar.
Ne-a amintit de ulita copilariei din Bucovina, intr-o zi torida de iulie – august, cu mult praf – cauzat de lipsa ploilor; cu vaci ce pasc linistite, la umbra vreunui cocotier sau care se plimba nestingherite in cautare de apa. O lume a „satului” ce se adapostea de caldura dogoritoare si o energie foarte faina ce a trezit, instant, multe amintiri si emotii.
Ardeam de nerabdare sa vedem – cu ochii nostri – plajele acelea ce nu impresionasera deloc pe YouTube. Oare chiar vom ramane indiferenti? Mai reuseste sa ne surprinda, in mod placut, vreo plaja?
N-o sa mint, insa, in calatoriile pe termen lung, se mai pierde din entuziasm. Devin rutina, pana la urma, desi pare greu de crezut. Cel putin, pentru mine parea imposibila aceasta stare, in urma cu un an. Incepi sa compari, inevitabil; sa strambi din nas; sa te lasi impresionat cu greu. Incepi sa cauti extraordinarul, senzationalul.
Dar, Langkawi a reusit sa ne reaminteasca si sa ne readuca catre scopul calatoriei noastre: bucuria de a explora si de a ne minuna, clipa de clipa. Ne-a reamintit ca fiecare loc e special, definit de unicitate si autenticitate. Si, poate ca uneori e bine sa vii – la purtator – cu ideea ca vei fi dezamagit, ca ulterior sa poti fi luat prin surprindere. Prejudecatile nu sunt bune si ar trebui lasate la intrare, insa – cumva – cred ca ne noi ne-au ajutat sa patrundem in esenta. Ne-au intrigat; nici… nu mai stiu. Cert este ca ne-a placut grozav starea in care am intrat din secunda in care am pasit.
Am regasit entuzismul, curiozitatea, mirarea, asa cum nu le mai simtisem de mult timp in anul nostru sabatic.
Ne-a ajutat sa ne conectam, unul la celalalt (am scris aici despre challenge-urile unei calatorii pe termen lung pentru noi, ca si cuplu), in mod natural.
M-a ajutat sa-mi inving teama de pisici pentru totdeauna – acesta ar putea fi un articol separat, dar o sa spun doar ca o fobie dobandita in urma unor jocuri de copii, cand unul dintre ei mi-a aruncat pisica pe fata, a disparut datorita unei feline – in adevaratul sens al cuvantului – plina de gratie si intelepciune, detinuta de proprietarul nostru. Prin pasi mici a stiut sa ma cucereasca si, pret de cinci zile, sa se transforme in cea mai buna prietena a mea.
Am spus ca acest loc e magic? Ei da, chiar si apusurile sunt surprinzatoare . Abia Filipine si Gili Air au depasit Langkawi la capitolul frumusete.
Ne-a reamint ca prezenta e cel mai bun aliat, desi e al naibii de greu, cand mintea ta e ocupata tot timpul cu exteriorul: ce faci azi, ce mananci, la ce ora, esti atent la GPS, faci poze, tragi cateva cadre pentru YouTube si tot asa.
Plus ca mie mi-a fost mult mai usor – dintotdeauna – sa deviez de la scop si sa ma proiectezi altundeva; s-astept ziua X ca s-ajung in Bali sau in Filipine. Nu, aici ne-am lasat surprinsi de lucruri si momente, aparent banale: de o livada de mango si de un localnic vorbaret si plin de povesti; de linistea vacutelor ce pasc linistite, in spatele casei sau de sunetul talangilor; de o carte buna in limba romana – achizitionata de la o librarie din oras, culmea – savurata pe terasa casei, in racoarea serii; de intalnirea la cafea cu celebra pisica. Am regasit bucuria de a manca. Nu ne-a pasat de caloriile in plus, de conventii sau alte convingeri limitative. Si ce daca mancam burgeri la micul dejun? Sau luam cina la ora 22? Sau beau cinci cafele? Si ce? Viata e despre altceva, in fond. Despre bucurie.
E un loc special si pe toata durata sederii noastre ne-am repetat unul, altuia: Aici vrem sa ne mutam pentru o vreme! Creaza dependenta.
In afara de feeling, ce altceva ne-a mai placut?
Plaja langa care am locuit – Pantai Cenang – care seara prindea si mai multa viata, datorita unui grup de columbieni ce cantau pe plaja, la chitara, trompeta si voce. O atmofera demna de Vama Veche. M-a convins sa ma alatur persoanelor ce dansau desculte prin nisip, dezlantuita, fara sa-mi pese de nimeni si nimic.
Iar ziua, nisipul alb, cocotierii din curtea unui celebru resort – amplasat chiar pe plaja -, dar si apa reusesc sa completeze un tablou veritabil de titlul „insula paradisiaca”.
Am realizat un tur al plajelor. E drept ca nu am avut foarte mult timp la dispozitie, insa doua zile am colindat – pe scuter – o mica parte a insulei. In video-ul de mai jos gasesti turul celor mai frumoase plaje.
Ne-a placut linistea ce inconjura fiecare centimentru de plaja, lipsa turismului in masa, dar si prezenta bunului simt prin atentia acordata curateniei: fie aveau cosuri de gunoi amplasate din metru in metru, fie angajati ce se asigurau constant ca vacanta ta e una reusita. Ne-am putut bucura de tot ce inseamna plaja, mare, baie-n mare, soare. Am revenit la starea de vacanta ce ar fi trebuit sa guverneze intreg anul sabatic. Am uitat de fuga, liste, munca si am trait.
Apoi, oamenii sunt o poveste frumoasa a acestui loc; usor diferiti de restul malaezienilor, aparent neprietenosi. La fel ca si atmosfera generala, chiar si oamenii sunt hippie, mai deschisi si mai vorbareti. Mai liberi. Nicideum nu am avut sentimentul ca ne aflam pe-o insula musulmana.
Concluzia este ca insula aceasta e strict o chestie de feeling. La fel ca mai toate locurile din lumea asta. Am intalnit oameni carora le-a displacut total (cum era si chinezoaica din KL), insa si oameni care s-au indragostit, efectiv si s-au fi mutat acolo, cum era cuplul de olandezi ce locuia in casa de langa noi si care, seara de seara, ieseau la o bere cu bicicletele din dotare, iar ziua stateau in hamacul din fata casei.
Ca si expat, regulile sunt destul de strice si nu ai posibilitatea de a deveni proprietar, decat in anumite conditii. Am scris aici. Poti inchiria, cel mult pe 10-20 ani, o casa.
Langkawi nu e doar o insula, ci o stare; o emotie pe care doar in Bali si Sri Lanka am mai trait-o, careia nu as fi vrut sa-i mai dau drumul;.
Dar, pana la urma, omul sfinteste locul.
Am fost turisti, vloggeri si bloggeri in misiune, dar si in colaboratori de la distanta, desavarsit de serios si, in acelasi timp, mai prezenti, mai vii si mai conectati. Asa cum uitasem sa FIM.
Chiperii
