Dupa ce am decis ca e mai bine sa platim chirie in Bali, Thailanda sau Vietnam, in loc de o rata la banca cu un ROBOR nebun, intr-un oras ce nu rezona deloc cu noi, ne doream foarte tare sa petrecem timp acasa – cu familiile noastre – in Bucovina. Ajungeam rar, mereu pe fuga si niciodata suficient, cat sa ne saturam.

Amintirile vacantelor petrecute pe ulitele satului sunt cele mai frumoase si bat orice vacanta exotica avuta, pana in prezent. Si ne-am dorit sa retraim emotiile acelor zile; sa ne bucuram de soarele cald al Bucovinei, de mirosul fanului proaspat cosit, al prafului de pe ulitele satului, al oamenilor ce te intreaba mereu cate ceva sau al copiilor deveniti adulti cu care, candva, am petrecut seri la poarta casei, povestind cate-n luna si-n stele. Dar cel mai mult, am vrut sa ne simtim copii si sa ne lasam rasfatati de mamele noastre. Sa ne pregateasca bucatele copilariei: scrijele, tocinei, placinte, bors de hribi sau turte pe plita. Si sa bem lapte de tara.

Scrijele, mancarea mea preferata

Mintile noastre setasera obiectivul ca anul sabatic sa inceapa de la 1 iulie. Si asta ca sa sarbatorim nunta de hartie, liberi si dezlantuiti. Doar ca nu prea am fost pregatiti, asa ca s-a amanat, putin.

N-a fost sa fie iulie, dar a fost octombrie. Si s-a simtit ca-n iulie, poate mai bine de atat: o toamna superba, cu temperaturi de peste 20 grade. Zile in care mamele noastre ne-au gatit de trei ori pe zi, incat am plecat cu cate 2 kg in plus; zile in care nu am iesit din pijamalele adolescentei, am dormit pana la pranz si la pranz, din nou.  A fost un rasfat cum n-am avut parte de cand eram copii.

Toamna in Bucovina

Pentru noi, acasa e Bucovina. Si asta chiar daca mi-am dorit asa mult sa plec departe, in nebunia Bucurestiului, prin adolescenta mea rebela. Asa ca, de fiecare data cand ajung acasa, ma bucur de unul din momentele mele preferate: imi beau cafeaua in curte, pe prispa casei. Nu exista nicaieri mai multa liniste, bucurie ca in acel moment. Nicio alta cafenea, cu arome contrafacute nu va concura cu gustul cafelei la ibric si cu lapte de tara, facuta in bucataria casei. Indiferent de anotimp, astept diminetile de acasa ca pe cele de Craciun. Si asa a fost si acum.

Cea mai buna cafea din lume

Ne-am dorit sa exploram Bucovina, sa ne vizitam prietenii, rudele si sa petrecem timp cu fiecare-n parte. Cred ca in afara de a fi calatori, ne place sa fim musafiri. E un fel de job part-time al nostru. Probabil ca stiti deja ca bucovinenii sunt foarte ospitalieri, asa ca toata lumea ne-a omenit cum se cuvine si ne-a ascultat cu sufletul la gura, povestile despre anul nostru sabatic. Si cel mai mult imi placea sa le spun: am vandut apartamentul, am lasat Bucurestiul si plecam un an prin lume! Facusem o pasiune pentru reactiille si mimica lor. De milioane. Auzeam doar: „Pleaca de aici! Cat de tare! Nu cred!”.

Ne-am dorit sa petrecem timp in natura. Asta ne lipsea mult in Bucuresti si de aceea, fugeam, cand prindeam o zi libera. Cred ca Bucovina si-a pus prea tare amprenta pe noi si nu ne lasa sa ne multumim cu orice.

Am batut carari ascunse, am descoperit niste poeini absolut desprinse din povesti, am revazut manastirile si am inghetat de frig pe Rarau. Nu mai fusesem acasa, toamna, de cand eram studenta in Iasi si-mi permiteam weekend-uri mai lungi. Si sunt peste 9 ani de atunci.

O poiana ascunsa din Campulung Moldovenesc
Manastirea Arbore
Raraul, dimineata

Am pupat celebrii pitici si le-am raspuns, cu un nod in gat, intrebarilor: „De ce plecati un an? Adica nu ne vedem asa de mult timp?! Dar unde este Bali?” Cu ochi mari de uimire si o voce trista. Si ne rugau sa nu plecam. Dar am avut grija sa ne facem declaratii de iubire, cat pentru un an intreg.

Piticii <3

Aveam impresia ca tot rasfatul o sa ne faca tranzitia mult mai usoara si ca vom pleca in lume incarcati cu energie pozitiva. Dar n-a fost asa. In ultimele zile, am avut niste stari ciudate, contradictorii, devenisem sensibili si simteam soi de tristete amestecata cu irascibilitate. Ne spuneam ca nu am mai pleca, nicicand, de acasa si mai in gluma, ne gandeam cum ar fi sa ramanem. Cred ca in noi predomina, inca, partea aceea in care ne dorim sa fim copii, decat adulti cu responsabilitati. Si de asta am fugit, se pare.

Plecarea de acasa a fost cel mai dificil moment. Sa lasam in urma familiile. Sa stii ca o sa ii vezi peste un an sau poate nu. Te pufneste plansul cand pleci si iti impui sa nu privesti in urma, nici macar in oglinda masinii. „Inainte, priveste inainte!”, iti spune toata lumea…

Dar cand pui capul pe perna, seara si te gandesti ca mai ai cateva ore si pleci in calatoria visurilor tale, parca mai prinzi curaj.

Cam asa a fost tranzitia noastra si speram, cand am facut designul aventurii noastre, sa fie mult mai usoara. Sa nu-ti dai voie sa plangi sau iti para rau de ceva. Eram departe de ani de zile, oricum, de familile noastre si credeam ca suntem caliti.

Misiunea noastra de redescoperire a inceput cu dreptul: ne-am reamintit ca suntem copii. Ca suntem copiii parintilor nostri. Ca suntem iubiti si ca sufletul nostru apartine curtii si a locurilor in care a copilarit.

Cu dragoste,

Chiperii

loading...