An sabatic. Un concept destul de nou in Romania si privit cu o usoara reticenta. Un soi de reinventare personala si de ce nu, profesionala. O idee cu care cochetam, de ceva vreme. Pentru ca-mi doream mai mult timp pentru mine.

Citisem povesti ale oamenilor care au facut pasul si ii admiram pentru indrazneala. In acealasi timp, credeam ca sunt si foarte bogati, dar nu vor s-o recunoasca.

Cum sa pleci in cautarea sinelui timp de un an? 

Da, poti sa faci asta cand nu te mai simti confortabil cu viata ta. Ai nevoie de o doza puternica de curaj pentru ca restul se aseaza de la sine atunci cand esti pregatit sa primesti. Stiu, suna cliseic si usor imposibil, dar e cat se poate de adevarat.

Am citit o fraza, undeva, pe la inceputul anului ce m-a pus grozav pe ganduri: daca ai duce viata pe care-o duci acum si ai ajunge la 80 ani, privind in urma, ce regrete ai avea?

Hmm, mai multe calatorii, aventuri, timp pentru placerile mele, mi-as fi spus. Si am decis sa nu-mi spun asta, ci sa ma bat pe umar pentru ca le-am facut.

Daca mi-ar fi spus cineva acum 5 ani cineva ca voi face pasul asta, as fi ras in hohote. Anxietatea pusese stapanire pe mine si ma aflam intr-o zona gri-intunecata. Dar as fi ras, chiar si asa. A durat aproape 4 ani sa ne detasam aproape complet, una de cealalta.

Fac parte din categoria oamenilor carora fricile le-au controlat, aproape, intreaga viata. Asa ca am decis sa actionez din iubire. Pentru propria viata.

N-a fost deloc usor. Ba mai mult, citind cartea „Can we live here”, mi s-a parut hilar ca autoarei, Sarah Alderson sa-i fie atat de dificil sa renunte la casa, job, obiceiuri si familie. „Pe bune, cum sa te incerce atatea emotii? Pleci in calatoria viselor, te eliberezi si tu experimentezi frica?! Sa ai regrete?! Iti pui intrebari?! Hello! Crazy woman!”, imi spuneam acum sase luni. Si-mi imaginam ca atunci cand voi fi pe picior de plecare, probabii ca voi dansa de fericire pe ritmuri de samba.

Dar, iata-ma experimentand aceleasi frici, regrete si temeri. Mai ales, anuntandu-mi familia, incercand sa o conving ca fac un lucru bun pentru evolutia mea, sa-mi anunt colegii si superiorii. Prietenii stiau ca vom face asta, fara sa le-o spunem. Asa ca ne-au sustinut si ridicat de fiecare data cand eram cazuti pe podeaua din baie. Pentru ca, da, emotional, au fost momente extrem de dificile.

Am avut zile in care unul din noi era la pamant, dadea un pas inapoi, iar celalalt, situat mai sus pe scala increderii, incerca sa calibreze balanta, incurajand. Si asta a contat enorm. Probabil, daca eram amandoi in aceeasi stare, in aceleasi momente, abandonam ideea.

Cum a reactionat familia?

Familiei ii vine cel mai greu sa inteleaga demersul acesta, nebunia asta de a pleca prin lume si de a renunta la tot ce-ai cladit in ultimii ani.

Au crezut, initial, ca glumim. Ca e o alta idee nebuneasca de-a noastra, ca multe altele avute pana atunci – de business-uri care sa revolutioneze piata. Nu credeau nicio clipa ca ne vom duce planul pana la final.

Insa, am continuat sa le intarim ideea ca ne vom urma visul. Au inceput sa ne creada si de aici, belele. Ca orice familie, si ale noastre si-au dorit si isi doresc ce-i mai bun pentru copiii lor: stabilitate, siguranta si o viata cat se poate de buna, lipsita de griji. Si au incercat sa ne convinga ca este suficient ce aveam in vietile noastre, incat nu e nevoie sa plecam atat de departe pentru a ne regasi. A fost greu si dureros pentru ca a necesitat argumente, solutii si perspective noi asupra vietii. Insa au aparut semne de sustinere din partea lor, in timp. Si suntem atat de norocosi! Pe undeva, traim si visul vietii lor. Privind in urma, recunosc, ca am avut multe momente cand m-am intrebat eu, insami: oare e bine ce facem? Oare nu au dreptate parintii nostri?

Familiile au nevoie de timp ca sa inteleaga toate “ifosele” noilor generatii, de rabdarea si grija noastra. Nu e usor sa-ti vezi copiii plecand departe. Si acum inteleg.

Cum au reactionat superiorii, colegii?

La job au fost doar surprize placute, extrem de suportive si flexibile fata de decizia noastra. Da, avem super angajatori!

A fost dificil sa dau vestea. Am amanat pana in ultimul moment, cand am avut, cat de cat o certitudine. Si-acum imi amintesc: am asteptat sa plece toata lumea de la birou ca sa-i pot da vestea sefului meu. Simteam ca sunt la Grand Canyon – pe marginea prapastiei. Tremuram, aveam ochelarii pe nas si emotii cumplite. I-am cerut permisiunea sa stau jos si cu vocea tremuranda, am inceput sa turui despre ce vreau sa fac in viitorul apropiat. Una dintre propuneri era sa-mi dau demisia. Dar surpriza, superiorul meu, atat de senin mi-a spus ca intelege perfect demersul si da, va fi un an sabatic, nu o demisie. Uhh, am respirat usurata! La ce mi-ar fi folosit atatea scenarii?! La alimentarea fricilor, normal.

Colegei mele de birou, i-am comunicat ultima. Simteam ca nu pot sa rup cordonul ombilical. Am crescut impreuna si era un sentiment ca las in urma un copil neajutorat. Cum se va descurca fara mine? Dar ea, un adult in toata firea, puternica si hotarata, reuseste sa faca fata lumii cu brio.

Din momentul acela, am zis s-o las mai usor cu scenariile si sa ma auto-sabotez mai putin. La ce-mi folosesc? Plasa de siguranta? Pe naiba…

Ce facem cu creditul imobiliar?

Am decis sa vindem apartamentul achizitionat printr-un credit ipotecar acum doi ani. Nicicand nu as fi crezut ca voi face pasul aceasta. Era un loc de suflet pentru ca apartinuse prietenilor nostri plecati in SUA si apoi, devenise cuibul nostru. Si era acasa pentru noi, dar si pentru ei.

Relaxarea si zen-ul ce ne-au guvernat viata in lunile cat am planificat tacit aventura vietii noastre, s-au transformat intr-o incarcatura emotionala, dusa, uneori la extrem, in momentul in care am gasit cumparator. Ne-am speriat cumplit si am facut un pas inapoi. Ne-am uitat unul la altul si fara sa ne spunem ceva, ne-am citit frica din priviri. Am continuat cu mii de indoieli, temeri, somatizari. Zen-ul nostru era zdruncinat. Multe intrebari venite din interior, dar si mai multe din exterior. Oare e bine ce facem? Nu e totusi o masura extrema?

Si atunci, am spus: STOP, care-i visul nostru, de fapt? Si asta ne-am repetat de fiecare data cand mintea noastra o lua razna.

Sa fi crezut vreodata ca va fi asa greu? Niciodata. Am luat la misto fiecare reactie de genul asta, fiecare poveste cu protagonisti emotionali, pana am ajuns sa traiesc eu insami asta. Ma uit, uneori in urma si ma intreb: de unde atata curaj? Si-mi dau seama ca visurile noastre au fost mai puternice decat fricile.

Da, am luat cea mai buna decizie, in cel mai bun moment al vietii noastre.

De ce sa amani? Ce vrei sa-ti spui la 80 ani?

Traieste-ti acum visul!

Cu incredere,

Chiperii

loading...