In era corporatista – in care imi desfasuram activitatea, pana nu demult – din biroul meu minuscul, trageam cu ochiul pe Instagram, cat sa mai surprind putin, viata de nomad digital.
#digitalnomads #gapyear #dreamoffice
Ce norocosi sunt unii… Cum sa fie luni si sa lucrezi de la o piscina de tip infinity sau de pe-o plaja, cu o nuca de cocos, alaturi? Cum??? In ce Univers – paralel – e posibila o astfel de realitate?
Mi-am facut screenshot-uri cu toate ipostazele unui altfel de birou, in telefon, pe principiul: Da, asa vreau sa arate si al meu, intr-o zi de luni, marti sau vineri. Si ma vedeam acolo, la un pas mic distanta de asta, desi, era tot timpul cineva care ma batea pe umar si ma atentiona sa revin la realitate. N-ai tu norocul asta! Ehe!
Cand am plecat in calatoria anului sabatic, in toamna, colegii mei mi-au pregatit o petrecere surpriza. De ramas-bun – daca hotarasc sa raman prin Asia sau de drum-bun, daca decid sa ma intorc.
Din postura de organizator de petreceri, m-am transformat in tinta. Un rol nou – dar, dovada ca exista karma, de altfel. La plecarea fiecarui coleg, ma ocupam de organizarea unei mini petreceri sau reuniuni surpriza. Aruncam cu confetii, purtam coifuri, beam sampanie pentru copii si ii fortam sa sustina un mini discurs, printre altele; sa spuna cum au fost anii petrecuti in companie etc. Cei mai multi ma injurau, desigur, pentru ca in momentele acela esti atat de emotional, incat fix de idei expirate de HR nu-ti arde.
Ei, si iata-ma pe mine in ultima zi de munca dupa 9 ani petrecuti in acel birou mic, dar plin de vise. 9 ani in care mi-am iubit jobul, dar si zile in care voiam sa o iau la fuga. Un birou care a auzit atatea povesti, incat as putea scrie o carte, lejer. Un spatiu in care s-au legat prietenii pe viata.
Am primit cadou o caricatura. Din care am inteles ca le voi lipsi in zilele in care se vor face pontajele, se vor plati salariile sau in zilele banale, in care vor vrea sa isi bea cafeaua in biroul meu minuscul, cat sa mai impartaseasca povesti. O caricatura care-mi arata ca sunt unde trebuie fata de visul meu: la un zbor distanta de biroul de pe-o plaja din Bali.
Si, iata-ma, la cateva luni de la acel moment, in care-mi dau seama ca traiesc fix acea stare. Nu in Bali, ci in Sri Lanka, pe o plaja superba – Pitiwella; in zona celebrului bungalow, la 10 metri de ocean. Si-mi vine sa plang de fericire. As imbratisa-o pe Andreia, cea din biroul minuscul si i-as spune ca da, a functionat!
Stau cu picioarele-n nisip, la biroul meu; ascult valurile, schimb masa de lucru, in functie de soare, fara sa stiu ce zi e – luni, vineri sau cui ii pasa?
Locul acesta mi-a amintit de urarea colegilor mei: Fie ca acest birou sa devina realitate!Ei, si iata ca e! Dream big! Exista vreun job – pe lumea asta – care l-ar bate pe acesta?! Greu de spus…Bine, mi-ar placea sa fiu platita sa dorm muuult sau sa ma mananc mancare nesanatoasa care nu ingrasa, normal.
Ionut are biroul sus – e si in functie de grade – in casa din copac, cum ii place lui s-o denumeasca. Ne mai dam intalnire in pauza de masa.
Si ce facem in pauza de masa?
La birou, pauza de masa era regula. Nicio zi fara reuniune cu grupul si cu hahaiala din dotare. Regula sfanta, sanatoasa, de altfel, pe care am aplicat-o, indiferent de volumul de munca. Momente de care mi-e dor, uneori, de oameni, mai ales.
Biroul minuscul s-a transformat intr-o chestiune infinita. O plaja, terasa unei case sau cafeneaua din colt, cu o conexiune buna la internet si vibe misto. Nu doar ca muncesc in costum de baie (vezi caricatura de mai sus), dar scriu – activitate la care aspir de cand s-a lansat trendul Sex and The City.
- Asadar, eu si Mr.Big, in pauza de masa, ne dam intalnire si plecam cu placa in larg. Nu, nu, nu ne-am apucat de surf. Am incercat, acum cativa ani, in Mallorca, paddle surf si am tremurat, pana am cazut. Dar, mi-ar placea sa iau lectii, recunosc… Intr-o pauza de 10 minunte, ne aruncam pe placa – ca pe sanie, cand faceam trenul, in copilarie – in valurile puternice ale Oceanului Indian, cat sa ne racorim putin si sa ne mai crestem nivelul de energie. E un sentiment de libertate totala, bucurie, mixate cu adrenalina.
- Apoi, tot in pauza de masa imi place sa-mi comand cate-o nuca de cocos si sa ma asez pe scarile bungalow-ului. Sa privesc valurile, oamenii de pe plaja sau cerul. Fara sa fac nimic. Sau cate-un apus senzational, daca lucrez schimbul doi.
- Ionut e mai serios. El nu-si ia pauza de masa, decat foarte rar si asta, la insistentele mele, maestru in echilibru (nu pe placa).
- Apoi, admiram sesiunile de pescuit traditional din Sri Lanka. De cateva ori pe saptamana, barbatii se aduna si pescuiesc dupa o tehnica straveche, destul de solicitanta, din punct de vedere fizic. Ionut, chiar le-a dat o mana de ajutor, de cateva ori. Nu-i lucru usor 🙂
- Chiulesc si mai urmaresc cate-un episod din Gilmore Girls, pe Netflix.
- Citesc. Pe Kindle, mai nou, in lipsa cartilor fizice. Articole de pe Uplift sau Tiny Buddha, dar si pe Life.ro, povesti care sa ma inspire.
- Stau la povesti cu gazda noastra, Shehan care-mi impartaseste – cu atata deschidere si pasiune – povesti, istorioare legate de aceasta tara minunata.
- Ma gandesc serios ce o sa-mi comand la cina. Mancarea din Sri Lanka a fost o surpriza totala, asa ca nu e decizie usoara (va urma un articol pe tema aceasta).
- Iesim pana la magazinul din strada sa ne mai achizitionam vreun fruct exotic sau mai privim localnicii.
Constientizezi cat e de liber esti. Nu ne mai sperie lipsa lanturilor, dimpotriva, pare din ce in ce mai atractiv.
Exploram o altfel de viata. Un altfel de job. O atmosfera si o stare pe care, in Bucuresti sau in alt birou urban, nu le-as fi cunoscut. Nicio zi nu arata cu cealalta; sunt alte provocari, stari.
Nu e usor si nu e intotdeauna roz, insa e eliberator sa stii ca ti-ai urmat visul, ca ai lasat zona de confort, cat sa traiesti dupa bunul plac.
Cu bucurie,
Chiperii
