Your journey starts with us. Philippines, a paradise for senses!

Mesajele acestea – asociate unor imagini – erau lipite pe toti peretii aeronavelor apartinand Cebu Pacific. Asta am citit, pret de cinci ore – cat am asteptat in avion – decolarea catre iconicele plaje din Filipine.

Plaja de langa cazarea noastra in Puerto Princesa, Palawan

In tot acest timp s-au facut nenumarate teste de lumina, la motoare, incat n-a fost greu sa ne dam seama ca ceva nu este in ordine.

Vizualizam, in tot acest timp, plajele acelea fabuloase; apa, nisipul, palmierii, marca Filipine. Incercam sa evadez din prezentul – intors, parca, impotriva mea – si din care incercam, din rasputeri, sa alung frica de zbor, scenariile legate de prabusirea in Ocean si multe, multe altele…. Dar da, nu sunt un fan neaparat al zborurilor, insa le fac fata cu brio. I have a monkey mind, cum ar spune budhistii, care ma insoteste negresit.

Nagtabon Beach, Puerto Princesa

Revin la toata povestea legata de anularea zborului din Kuala Lumpur catre Manila, ceea ce a insemnat si anularea zborului dinspre Manila catre Puerto Princesa, Palawan. O noutate pentru noi si o serie de intreaga de motive care sa ne agite.

E prima oara cand ni se intampla asta, desi citisem si vazusem multe povesti similiare pe retelele sociale.

Dincolo de orice, in relatarile celor de la fata locului, ma intriga – de fiecare data – modul in care erau gestionate situatiile – aproape deloc; multa nepasare fata de om, fata de modul in care pasagerii reactionau: uneori, agresiv. Poate, justificat, avand in vedere ca modul in care li se comunicau informatiile nu parea a fi tocmai profesionist si transparent. Dar, de cele mai multe ori, i-am judecat, fara sa iau in calcul aspecte ce tin de oboseala, bagaj emotional sau context.

Daca am invatat ceva in ultimii doi ani – inainte de anul sabatic – a fost calmul. Mi-am dedicat mult timp auto-disciplinei, am invatat tehnici si citit zeci de carti de profil care sa ma ajute sa-mi cultiv aceasta noua valoare. Am lucrat constant – cu mine insami – si mi-am repetat, mereu si mereu: Nu pot controla mediul exterior, ci doar mediul interior.

Mi-am pastrat calmul in avion, repetandu-mi mantra de mai sus. Am invatat – inca din zborul dinspre Phoenix catre Colorado, SUA – sa ma uit in jur si sa privesc oamenii. Sa aplic principiul: daca ei sunt panicati, atunci imi dau voie sa intru in panica, altfel, nu. Asa am procedat si aici: am privit cu atentie oamenii – in cele cinci ore – cat am stat in aeronava, blocati. Toti au dormit! Cum reusesc sa-si pastreze calmul? Oare, nu e frica? Mi-as dori si eu sa pot dormi….Era totusi, trecut de 2 AM.

Bine, lecturile mele din ultimii ani au dezvaluit ca toate fricile au la baza frica de moarte. Si.. pana la urma, pleaca cineva in viata de aici, de pe Pamant? Nu cred.

Bun… si pe langa faptul ca unii dorm adanc, ce mai observ? Cel putin, doua femei aveau in brate jucarii de plus: una, un Spiderman mare, in timp ce alta, tinea la piept, un urs. Mi s-a parut simpatica treaba, mai ales ca ii tratau ca pe niste copii. Fie, ele se simteau inca niste copii, fie altceva era in spatele acestor comportamente. Sau, poate e doar un trend in Filipine. Dar am apreciat sinceritatea lor si afisarea acestei vulnerabilitati, in ciuda faptului ca unor pasagaeri li s-ar putea parea… bizara. Erau foarte fericite si senine.

Au urmat ore de asteptare, inchisi intr-o sala de asteptare, cu interdictia de a o parasi. Oamenii au stat aliniati si nu au schitat vreun gest de nervozitate. Un singur cuplu – filipinez – si un domn australian au adresat multe intrebari staff-ului malaezian si schitau, gesturi de nerabdare, neincredere cu privire la demersurile celor de la Cebu Pacific, ceea ce i-a determinat sa solicite full refund si sa plece catre Filipine cu Air Asia, imediat.

Oamenii pareau impacati, linistiti, increzatori, chiar daca – poate – asteptau de mult timp sa ajunga acasa. Se observa cu ochiul liber, ca unii dintre ei lucrau in Malaezia si veneau acasa pentru un weekend, sa-si viziteze familia, caci vorbeau cu ei pe Facebook, in tot acest timp. Au asteptat cuminti, in linie, ca la scoala. Se citea pe chipul lor, o liniste si o pace, ce noua ne lipsea, cu desavarsire.

Asa am inteles ca impulsul meu de a ma agita, nu rezolva nimic. Perfectionismul din mine voia sa vada rezultate imediate, oameni si mai agitati, implicati in rezolvarea problemei. Dar, ca in orice companie mare si aici, la Cebu sigur exista reguli, proceduri, in spate ce trebuiau urmate si respectate.

Dupa o vreme, i-am repetat lui Ionut si mi-am repetat mie, constant: Recunostinta! Hai sa manifestam recunostinta ca NU am decolat cu acel avion defect! Ca am avut norocul unui pilot extrem de priceput care nu ne-a pus vietile in pericol! Recunostinta: ca respiram, ca suntem in viata! Recunostinta, recunostinta, in loc de furie!

Apoi, brusc mi-am amintit, de o intamplare recenta petrecuta la Aeroportul din Suceava, cand a fost anulat un zbor catre Italia. Nu cunosc detalii legate de modul de gestionare a situatiei, insa stiu sigur ca reactia oamenilor m-a intrigat. Furie, multa furie! Probabil ca erau indreptatiti sa se simta astfel – platisera o suma de bani pentru biletele respective si trebuiau sa ajunga la job – dar, inainte de orice, mi-as fi dorit sa fiu acolo si sa ii rog sa se opreasca putin si am manifeste recunstinta pentru faptul ca nu au zburat cu o aeronavara defecta. Sa le reamintesc ca sunt in viata, la sol. De ce… trebuie sa facem zarva? Face parte din ADN-ul nostru, cred…

Ma-ntreb, in astfel de situatii, oare nu e mai bine daca manifestam recunostinta? Oare nu e mai sanatos pentru noi? Sigur, situatiile se pot rezolva, mai ales ca exista foarte multe companii/site-uri specializate care pot obtine despagubiri, chiar si pe cont propriu se poate actiona. Nimic pe lumea asta nu e imposibil si lipsit de solutii!

Am picat si eu in aceasta capcana, pret de cateva minute bune, convinsa fiind ca voi ramane cu banii pierduti, departe de plajele din Filipine. Apoi, mi-am amintit de recunostinta, de exercitiul pe care l-am facut vreo doi ani, in scris, zi de zi. Si am lasat totul sa se rezolve de la sine.

Modul in care au ales oamenii sa reactioneze fata de aceasta intamplare a creat o atmosfera prietenoasa, in care am socializat, am ras, ne-am plans de oboseala – cu zambetul pe buze; ne-am intrebat reciproc: Incotro, pentru cat timp? Ne-am complimentat – la intoarcere – dupa ce, somnul de la hotel a lasat urme pe chipurile noastre. Si ne-am urat – unii, altora – drum bun in continuare sau sedere placuta, acasa!

Si, in felul acesta, i-am lasat pe cei de la Cebu sa-si faca treaba, in ritmul lor. Si au facut-o extrem de bine, ca urmare ne-au oferit mancare, apa – cat am asteptat in aeroport; ne-au pus la dispozitie autocar catre oras (KL), o camera la un hotel de 4* pentru odihna – cu mic dejun si pranz, incluse; reluarea zborului in aceeasi zi, la o ora diferita si cate-un un zbor gratuit, indiferent de destinatie. Cat de tare!!!

O lectie? Mai multe, as putea spune. De la oamenii simpli din Filipine, pana la pilotul experimentat sau staff-ul Cebu Pacific; cu totii au contribuit la solutionarea acestei probleme, in mod favorabil pentru toate partile implicate. Win-Win. O lectie de umanitate, calm, profesionalism, recunostinta, rabdare, incredere si bucurie.

Filmul evenimentelor si pe YouTube:

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here