Diminetile in Bali sunt magice. Abia te ridici din pat, ca te si intreaba cineva, daca vrei sa iti fie servit micul dejun. Apoi, te opresti si te minunezi de concertul pasarilor, de zborul lin al fluturilor, atat de frumos colorati si simti cum razele soarelui puternic iti mangaie fata. Ridici privirea si te loveste cerul de un albastru perfect, cu cate-un palmier pe fundal.  Da, am ajuns in Paradis, asta e cert.

Mic dejun balinez

Dar de cand visam la momentul acesta!

Ar trebui sa fie totul perfect, nu? Ca-n „Eat Pray Love”. Sa te trezesti dimineata si sa meditezi, sa faci o vizita in Ubud Market, sa interactionezi cu localnicii, sa te plimbi prin orezarii, sa mananci mancare organica si sa descoperi locuri mai putin turistice; sa testezi o clasa de yoga sau poate, sa faci o vizita unui healer local.

N-o sa mint, cam asa e 80% din timp. Insa in acei 20 %, aflam despre un avion care s-a prabusit la mica distanta de noi, aici, in Indonezia; un avion ce avusese o cursa din Bali, in ziua anterioara accidentului. Parinti ingrijorati si frici transmise. Si asta in prima noastra zi, aici, in Paradis. Simulam increderea ca totul va fi bine in anul nostru sabatic, dar undeva, in strafundurile mintii noastre, se instaleaza putin, frica. Incep sa ma simt precum Elizabeth Gilbert in India: direct la Sursa, dar mai deconectata ca oricand. Si inteleg ca e parte din procesul de vindecare. E o iesire din zona de confort si atunci trebuie sa ii dau timp si spatiu mintii mele sa proceseze schimbarea.

Tot in acei 20% ma lupt cu ideea de a accepta vietatile din jurul meu. Am crescut la tara si ar trebui sa-mi fie usor, dar nu prea imi e. Imi amintesc ca atunci cand eram copil, disecam cartite. Acum, daca vad una, chiar si la distanta de cativa metri, ma panichez si o iau la fuga. What’s wrong with me?!

Avem multe soparle pe terasa noastra, seara. Vin la lumina. Cate una-n baie si una-n camera, la un moment dat. Mi-am promis ca de data asta, o sa le accept si o sa le privesc cu iubire. Doar nu-mi iese deloc. Noroc ca ale noastre gazde m-au privit ca pe-o ciudata, iar, si-au zis ceva in bahasa (limba oficiala), probabil “Uite-o si p-asta, ciudata fiinta”, dar m-au scapat de „dusman”. Imi tot repeatau ca in Bali nu e nicio problema cu ele; sunt peste tot. Doar ca una a avut ghinionul ca cada de pe tavanul camerei, fix langa mine si de aici scenariile despre cum vor cadea pe mine, in toiul noptii. Am dormit imbracata cateva nopti, sa ne intelegem. Si sunt cu ochii in patru cand intru in camera; ca nu cumva sa-mi fi scapat una si sa iasa dintr-un colt ascuns. Mda, stiu…Ionut rade de fata mea, de fiecare data. Arat ca un agent secret in misiune  🙂

Eu, in lupta cu soparlele

Soricei sau sobolani, cate unul pe ici-colo. N-au nimic cu oamenii, nu-i mananca, ba mai mult o zbughesc serios la fuga. Doar ca mi-e greu sa-i vad alergand pe langa mine. Sa nu ma intelegeti gresit, in Bali, soarecii/sobolanii nu sunt cu sutele. Am vazut 3 in decurs de o luna. Si acum, daca e sa ma gandesc bine si-n Berceni era cam la fel 🙂

Am impresia ca de undeva, dintr-un un colt o sa apara un sarpe. Sau ca o sa ma trezesc dimineata si o sa gasesc unul pe veranda casei. Balinezii au pisici tocmai din acest motiv: sa ii omoare. M-am inscris in tot felul de grupuri ale comunitatii expatilor din Ubud care posteaza poze cu serpi gasiti pe langa casa sau chiar, in casa. La noi, jungla e in spatele casei si unde mai pui ca am vazut unul in Tegalalang, prin iarba si cand i-am spus doamnei ce locuia acolo, a ras la mine si a dat din mana ca e un fleac. Dar eu am luat-o la fuga, oricum.

Inainte de intalnirea cu sarpele

In schimb, seara, cand se lasa intunericul si se aud cainii latrand, am impresia ca sunt la Poieni, acasa, in Bucovina. Se simte fix la fel. Stau pe terasa casei, privesc luna, seara de seara, stelele; imi racoresc picioarele in piscina sau ma bucur atunci cand gazdele noastre pun ofrande. Citesc, scriu sau ma surprind privind cerul, natura, asa cum n-am facut-o de mult.

Apusul vazut de pe terasa verandei noastre

Primele zile sunt grele, un pic low energy.

Azi, e una din ele. Suntem un pic melancolici. Ionut ma intreaba ce-mi lipseste de sunt trista? M-a blocat. Nu-mi lispeste nimic. Cu familia ma vad zilnic prin video call, petrec cel putin 10 ore in natura si sunt propriul meu sef. Stau cu picioare in piscina, la 30 grade si scriu, cu laptopul in brate, in timp ce acasa ninge. Ce-ti poti dori mai mult?

Nu-mi lipseste absolut nimic din vechea mea viata. Imi dau seama ca, pe undeva, e ceva ce trebuie vindecat. Suntem oameni si purtam cu noi un bagaj, vrem nu vrem.

Ii spun lui Ionut ca, parca mi-e pofta de o portie de cartofi la cuptor cu usturoi. Si poate as vedea un episod din Friends. El se gandeste de cateva zile la dulceata de visine. In rest, tot ce avem nevoie se afla aici, sub ochii nostri.

Ah, si mai vine si Bon Jovi in Bucuresti in vara lui 2019…Damn it!

Si ma apuc sa citesc Louise Hay; despre cum fiecare dintre emotiile noastre, traumele si mai ales, lipsa iubirii de sine ne imbolnavesc. Mi-am gasit cel mai bun prieten in calatoria asta si lectia la care trebuie sa lucrez.

Intre timp, am sapat atat de adanc pe YouTube, incat am gasit serialul Friends. Asa, cat sa ma mai ancorez, putin, in vechea mea viata.

Orezarii la tot pasul

Bali are o energie ce scoate la suprafata niste emotii reprimate, iar tu, vizitator, esti dator sa te ocupi de ele: sa sapi adanc cat sa afli sursa lor si sa le aduci din subconstient in constient. Cred ca mintea, spiritul sau corpul meu nu-s obisnuite ca nu faca nimic. Sa se bucure de prezent. Sa zaca, uneori. Sa nu fie ocupate, doar de dragul de a omori timpul. Sa isi accepte propriile trairi.

Totul e nou: stilul de viata, locul, clima, oamenii, mancarea, chiar si timpul petrecut impreuna. Si atunci e firesc sa apara reactii la schimbare.

Bali imi spune sa invat o lectie, zilele astea: sa cred mai mult in mine, sa ma accept si sa ma iubesc, fix asa cum sunt. Nimic mai mult. Sa ma bucur cat de tare pot pentru ca nu se intampla nimic rau. Sa deschid ochii si sa-mi urmez drumul.

Cu multa caldura,

Chiperii

4 COMENTARII

    • Buna! Am ales sa stam in guesthouse-uri si bungalow-uri pentru ca sunt mai ieftine. Am stat in doua locatii, pe care le recomand: Buda Cottage Ubud si Teba Junjugan Cottage. Si am platit 80 lei/noape, respectiv 53 lei. Anul trecut am stat in hoteluri si nu prea am experimentat Bali-ul acela autentic si profund, insa sunt de luat in calcul pentru confort si alte servicii. Voiam si liniste, ceea ce am si gasit aici.

  1. Louise hay- o recomand. Cat despre Friends- daca ai acces la internet iti poti face cont pe Netflix si gasesti acolo tot serialul. Ar fi fain daca ati putea sa gatiti voi acasa, macar pentru zilele cand va apuca melancolia.

    • Multumim de pont! NU stiam ca iti poti face cont pe Netflix si urmari de oriunde 🙂 Pe Louise Hay am descoperit-o recent si o iubesc. Ma ajuta mult in toata calatoria asta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here